Sunt prietena unui copil cu autism!

"Știu că e greu, știu cât de greu e și îmi pare tare rău că trăiești așa ceva!” - cam ăsta este răspunsul unui om cât de cât empatic, atunci când încerci să îi explici cum e viața alături de un copil/ adolescent/ adult cu autism. Nu. În fapt, când nu trăiești direct o asemenea experiență, e imposibil să știi și să înțelegi ce și cum se-ntâmplă. Iar momentul în care realizezi că fiul tău nu va fi NICIODATĂ independent, e crunt. Cuvintele, explicațiile, poveștile, detaliile sunt de prisos. 

Luca al meu are azi 14 ani și face terapie de la vârsta de 3 ani, de când a fost diagnosticat. Fără terapie, sentința ar fi una devastatoare. Cu terapie, apar îmbunătățiri, apar speranțe, apar victorii. Mai mici sau mai mari. Nu mai contează, atâta vreme cât acestea îi țin la suprafață atât pe el ca individ și ca ființă până la urmă socială, cât și pe cei în grija cărora se află.

Asociația Învingem Autismul și echipa care lucrează acolo, reprezintă de ani buni un fel de a doua casă și a doua familie pentru Luca. Și chiar dacă în România conceptul de ”quality life” nu înseamnă mare lucru, mai ales în ce-i privește pe oamenii cu diverse deficiențe, vă asigur că pentru o persoană ca Luca, acesta ajunge deseori să devină o prioritate. Într-o astfel de comunitate, copilul se simte în siguranță, se simte protejat, se simte confortabil, se simte iubit și apreciat. Chiar dacă pentru el aceste concepte nu sunt definite în același fel ca pentru un copil tipic. 

Gândul că într-o bună zi părintele ar deveni incapabil să susțină financiar terapia, devine exasperant. Și, oh, da, sunt atâția părinți de copii autiști în România care nu și-au permis NICIODATĂ să susțină terapia. Iar vremurile pe care le trăim azi sunt din ce în ce mai haotice și mai disperate. Omul recent pare să nu aibă prea multe variante: ori își găsește un pic de spațiu și timp ca să își îndrepte privirea și către cel de alături, ori luptă cu dinții încleștați numai pentru sine.

Pe cine, cum și de ce mai ajutăm?

Poate pe cei neajutorați?

Poate cum reușește fiecare?

Poate pentru că așa reușim să ne păstrăm umanitatea cât de cât intactă?

De multe ori întrebările rămân fără răspuns. Sau răspunsurile sunt tot întrebări. Dar atâta vreme cât ne mai punem niște întrebări, cred că stăm onorabil.

Și dacă un singur părinte de copil autist s-a gândit să organizeze un turneu de tenis o dată pe an, în scop caritabil, cu beneficii nu doar pentru propriul copil, ci pentru mai mulți copii care suferă de această boală, cred că am putea și noi, cei din proximitate (și nu numai) să dăm o mână de ajutor. Cu bani efectiv, cu dat sfoară-n țară, cu atenție acordată evenimentului în sine. Acel ”fiecare cu ce poate” e mult mai eficient decât ne-am aștepta.

Participarea activă și atenția reprezintă multe lucruri. Cred că a venit vremea să învățăm în profunzime înțelesurile cuvântului ”EMPATIE”.